Viata e ceva ce-ti lasa un gust dulce-amarui. Restul sunt reverii, angoase sau, si mai simplu, nimicuri.
Cu varsta, te perfectionezi intr-un versat degustator de nuante si, dintr-o zi, incepi sa vorbesti, nostalgic, despre ani buni.
Ceea ce te face unic e felul in care iti pregatesti vremea la care iti vei putea zambi, multumindu-ti pentru Timpul tau bun.
Cand o traiesti, viata are un fel de gust dulce-amarui, poate nu cel mai bun cu putinta, dar, cu siguranta, nu vreunul comun. Doar traieste-o!…
Saptamana trecuta, la Trafic cu Hituri, batranul miner care s-a apucat intr-o zi de muzica (si bine-a facut), adica Tom Tones („It’s not unsual”) s-a impus fara drept de apel in fata contracandidatilor, cu 11 voturi. Locurile doi si trei au fost ocupate, cu cate 5 optiuni, de romanii de la Antract („M-am obisnuit”) si Gotye feat. Kimbra („Somebody that I used to know”), in timp ce, pentru Guns’n Roses („Used to love her”) sau Kings of Leon („Use somebody”), saptamana n-a fost una tocmai stralucita, fiecare reusind sa primeasca o singura nominalizare. In total, am numarat 23 de voturi, pentru care va multumesc mult, in numele muzicii bune. Si de data aceasta, voi incerca sa va ofer hituri unul si unul, promitandu-va sa tin urnele muzicale deschise pana duminica, la ora 24.00, termen pana la care va puteti alege piesa favorita.
Cele cinci propuneri pentru aceasta saptamana, la Trafic cu Hituri, pentru cei care nu au posibilitatea sa le asculte (la serviciu) pe youtube, sunt: Eurythmics („Sweet dreams”), Guns’n Roses („Sweet child o’ mine”), George Harrisson („My sweet Lord”), Billy Idol („Sweet sexteen”) si The Verve („Bitter sweet symphony”).
Sunt dintre cei care cred că refugiul unui stilou e în scris, pe hârtie, şi nicidecum după o ureche de tâmplar ori alt maistru.
Pragmatizaţi excesiv, oamenii suferă azi de un daltonism deopotrivă raţional, cât şi afectiv şi sfârşesc prin a frânge Idei, chiar şi pe cele aflate într-o formă incipientă. Ajunşi la limita superioară a răbdării, le repugnă acum orice vis.
Până şi cel mai mic gând, ce ar putea părea mai îndrăzneţ, e respins cu brutalitate, e renegat şi îngropat cât mai adânc în ţărâna râncedă de pe tărâmul uitării. În virtutea dez-obişnuinţei de-a rezona cu noi înşine, cu tărâmul lăuntric al propriului edificiu, suntem în cădere liberă spre origini, spre hăul neanderthal-ian, biciuiţi de angoase de tot felul.
Din fericire, încă se caută o patrie a relicvelor de bine, Refugia, o cotă liniştitoare între adânc şi înalt, între durere şi extaz, între o epuizantă stare de trezie şi un terapeutic halucinant. Ne-am ridicat pe vârfuri atât de mult, încât am sfârşit prin a ne prăbuşi în genunchi, tot încercând să privim, în căutarea unui punct de sprijin, dincolo…
Din luminoasa lumânare a speranţei de mai bine, a mai rămas, murdară, doar ceara. Oricum, dacă avem noroc, Cuiva ar putea să-i pară că (încă) ne mai rugăm…
Nu ştiu dacă la poalele prostiei stă, precum o cingătoare desfăcută, ignoranţa. Dar ştiu că-i boală grea să fii naiv, că te prostesc şi-ţi râd în spate toţi. Şi-aşa e lumea asta mare, se stă la rând, e chiar înghesuială, e o călcare pe bombeuri între cei ce vor ca să te ia de fraier…
Naivitatea tâmpă a lui Ciobi, colegul meu de cameră din facultate, se-mperechea irefutabil cu refuzul său de-a învăţa limba lui Ursu, ce nu putea, „evidamente”, să fie confundat cu Lupu. De-aici, o droaie de necazuri şi de hazuri pe capul şi pe seama lui.
Eram în anul doi de facultate-n presesiune, când deja sala de lectură de la biblioteca universităţii se transforma din blanc în semn de exclamare, dar din ăla mut, de îţi trăgeai şi scaunul sub fund în şoaptă şi umblai pe vârfuri şi mai ceva ca balerinii teatrului Balşoi, de teamă să nu tulburi metafizica din jurul pro-creării referatelor. Plecasem hotărât să intru-n sanctuarul cel vremelnic şi să nu mai ies de-acolo până nu-mi implantez corola de minuni a cercetării filologice în creieri.
Normal, de-abia-mi proptisem primul pas de liniştea de dinăuntru, de-abia-nchisesem uşa cu delicateţe de genist, că bomba secuiană mă lovea în moalele umorului pur sânge.
De-o vreme bună, deşi era înalt şi deşirat precum un deţinut politic, fudulul Ciobi se-apucase, mânat de visele-i erotice de preamărire-a bicepşilor, de karate. Prea bine nu-i înţelegeam eu motivaţia, chiar dacă-ndepărtarea dureroasă şi forţată de vatra verde de acasă îi stârnise, aici, unde se socotea ca-n ţări străine, angoasele nesiguranţei. Mie-mi părea un gest tardiv, la vârsta asta, şi masochist cu prisosinţă, că nu ştiu ce şi cum, dar se-ntorcea mereu bătut de la antrenamente. Probabil că-i mersese vestea că e un bun încasator, ori poate doar culoarea la şosete să fi fost de vină…
Văzându-l absorbit de studiul unui bestiar şi cu o carte de antropologie-alături, om serios, l-am întrebat dacă se simte bine, spunându-i că m-aşez în faţa lui.
‒ Mă eu prea bine sunt şi nu prea, că mă mai doare vânăta la mâna dreaptă, de ieri, de la karate. Dar nu ştiu de ce dracului se uită toţi la mine şi se râd. Nu m-am mai pieptănat şi am antene, este c-aşa-i?
‒ Mă, tu şi-aşa nu te piepteni niciodată şi ai mereu antene, eu nu cred că e asta.
‒ M-am îmbrăcat bizar? Nu se-asortează cămaşa cu pantofii?
‒ Lasă că nu e asta, doar eşti în trening cu cămaşă şi pantofi, de ce ar râde lumea?
‒ Vaaai! Iştenem! Te poţi uita să vezi dacă-s deznasturat la pantaloni? Sigur de asta râd prostanii ăştia! Ia uită-te atent, că mie mi-e mai jenă să mă uit, că vede lumea chiar acum.
‒ Ba cum nu, încearcă să te pipăi şi o să-ţi dai tu singur seama, zic eu, văzându-l devenit, subit, centrul atenţiei, ca turnul de control la un aeroport. Cum naiba să mă uit la şliţul tău, măi ungure, să zică ăştia după aia că sunt un poponar?
Mai pe furiş, da-n văzul lumii ce stătea cu ochii ca pe butelie pe spectaculosul pui de dac, ăsta-ncepuse a se-atinge în părţile din care socotea că i se trage lui ruşinea. De fapt, la mâna dreaptă, iţită de sub trening, îi atârna, născută parcă din intimitatea alinării unei mari dureri, o foaie galbenă de varză. Îşi suflecase mâneca de-o vreme, prea prins într-o lectură fără chip să-i dea de cap şi nu băgase el de seamă că simbioza cea poznaşă devenise vizibilă şi motivantă pentru toţi cei ce se-nghionteau de râs.
Desigur, sfatul cel băbesc şi grija pentru vânătaia sportivului coleg, prieten şi conaţional veniseră tot de la mandea, cu-o seară mai devreme. Şi în curând iubirea vegetală ce se înfiripase între el şi foaia lui de varză avea să împlinească-o zi.
‒ Mă, nu-s deznasturat, m-am pipăit şi simt şi eu că încălzirea mea centrală e în siguranţă. No dă-i la dracului de românaşi, că ăştia râd mereu de mine că sunt, cică, husar. Deşi parcă acuma râd mai mult. La Budapesta-n bibliotecă aşa ceva nu se-ntâmpla!
Eu mai să mă împrăştii pe sub bănci de râs, când îl aud şi-l văd cu ochii mei, brusc serios, cum se ridică în picioare, gesticulând ca un tribun:
‒ Hei, mă scuzaţi, puţină atenţiune! Citesc o carte mai barbară, deşi nu-i scrisă de români. Dar toate cărţile la mine sunt pline de neologisme şi descurc mai greu. Aşa că nu vă supăraţi, dar poate cineva să-mi spună la mine fără dicţionar ce-i aia un vagin?…
