Trăiesc cu nerv

sursa foto

Trăiesc cu nerv. Ştiu, prea le simt pe toate, chiar şi bombeul mi-e şi mai sensibil, şi mai lung. Şi sunt destui ce s-au înghesuit să-l calce cu aplomb…

Toate ca toate, dar să plătesc o taxă ca să intru la mine-n coşmelie, alta decât aceea de cazare obişnuită, mi se părea mult prea de tot. Mă întâlnisem eu, de-a lungul vremii, cu destui ciudaţi, însă limbricul ăsta electronic, cam tuciuriu şi insistent, postat în uşa internatului în care-mi debutasem viaţa de student, mă intriga. Drept care l-am trimis, pe-un ton din ăla cu care răspunzi la întrebarea cât e ceasul, direct în mă-sa. Nu prea i-a convenit, şi-a început să-şi depene CV-ul stufos al viermuielii-n cartier, dar mi-era foame şi l-am lăsat cu ochii în apus.

Am rău de înălţime. Întotdeauna am avut. Din fericire, etajul întâi e unul accesibil, chiar şi de sus în jos: când m-am trezit c-au năvălit în cameră zdrahonii convocaţi de piţigoi, rănit în propriul lui amor de ventriloc, mi-am zis că las şi foame, şi cartofi prăjiţi, şi boii obosiţi de la-ndărătnica mea bicicletă şi vreau, nu vreau, cobor în zbor spre libertate, pace şi-nţelegere între popoare şi etnii.

Vuia şi Vlaicu la un loc, până şi Coandă ar fi fost geloşi. Deschizătura ferestrei m-a îmbrăţişat la piept ca pe un fiu rătăcitor. Nimic nu mi-a mai stat în cale, nici garduri, nici câmpii, aşa că-n câteva minute eram departe de tumultul vieţii ce tocmai reuşisem să mi-o pigmentez cu adrenalină din belşug.

Am cam îmbulinat-o, mă gândeam, pesemne ori greşise ăla întoarcerea-napoi către privatele origini, ori nu îi prea plăcuse, că ştiţi cum e, mai greu îmi pare drumu-acum, la-ntors acasă…

Să fie sănătos, eu nu aveam de gând să emigrez, dar nici nu-mi surâdea un… local kombat. Noroc că, grijulii, ciracii mei lăsaseră geamul deschis, să am pe unde să mă-ntorc în noaptea ce venise al dracului de rece.

După vreo săptămână, în care mă trezeam la cinci şi coboram pe drumul din pervaz, bătătorit deja de paşii mei şi de rahat de porumbei, şi mă-ntorceam acasă doar la unu noaptea, când challenger-ii erau de mult expulzaţi din curtea hotelului Ampoi, fiert de nesomn şi de rutina grijii pentru pielea mea, mi-am zis c-ajunge cu mens sana in corpore sano şi nu mai pot fugi la nesfârşit.

Venise vremea să scornesc ceva. Filosofând profund, m-am deşteptat: trăiesc cu nerv, sunt doar un amărât de locatar într-un stabiliment boem, hotel Ampoi. No, gata! Că deja-i prea mult!

Va urma.

PS: În caz că încă n-ai votat la Trafic cu Hituri, o poţi face până duminică seara, la ora 24.00. De dragul muzicii bune 

Salutare tuturor pinguitorilor ( şi nu doar) : Coltu, Florina, G1B2I3, Lecturi recenzate, Luna Patrata, Mesterul Manole, Nea Costache,  Ulise, Vania.

38 comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack