Trafic cu Hituri (runda 90)

Suntem socotitori nesăbuiţi, ce facem trafic până şi din vieţi, de parcă totu-ar fi nimic mai mult decât o ternă sau e-ternă socoteală.

Ne pierdem timpul, socotind pragmatic costuri, beneficii, iar implicărilor le spunem, cu nonşalanţă, investiţii. Şi-ntotdeauna socotim câştiguri, pierderi, rentabilităţi, şi tot noi, căţăraţi pe culmi absurde într-o groapă de potenţial uman, uităm de matematica simţirii: că Unu e întreg numai când e făcut din doi, din amândoi.

Sunt dintre-aceia care cred că nu e suficient doar a străbate, la pas sau alergând, drumul coborâtor în sine. Şi-atuncea năzuiesc la a răzbate, căţărător pe tâmple de prăpăstii, nesocotind potrivnicul, gramatica, până şi răul de alternativă, către o zi dintotdeauna, ziua dintâi, de mijloc şi cu siguranţă cea din urmă, ziua zidită pentru totdeauna din noi, din mine şi din tine.

Înverşunat, fac socoteli şi mă perfecţionez, în aşteptarea ta, în matematica speranţei…

Săptămână trecută, la Trafic cu Hituri, a fost cu siguanţă diferită decât cele de până acum, şi asta prin prisma propunerilor muzicale venite cu precădere din zona folclorului românesc autentic, însă bine primite, pare-se, de obişnuiţii votului pe-aici. De departe, cu un vans considerabil faţă de concurenţi, Maria Tănase („Bun îi vinul ghiurghiuliu”) s-a impus cu 15 voturi, în timp ce următoarele două trepte ale podiumului le-au revenit, la egalitate de puncte, cu câte 9 opţiuni, Ioanei Radu („Leliţă Ioana”) şi lui Fărâmiţă Lambru („La calul bălan”). Pe locurile patru şi cinci, tot la egalitate, dar cu câte 2 nominalizări, i-am regăsit pe GicăPetrescu („Hai să bem un păhărel”) şi Ştefan Bănică („Astă seară mă fac praf”). În total, am tras linie şi-am numărat 37 de voturi, deşi, sicer să fiu, mă aşteptam la niţel mai multe, că erau de-ai noştri, adr o fi vremea de afară vinovată, că nu a fost destl de frig, ca să glumesc puţin…

Vorbind iar despre regulile de la Trafic cu Hituri, că poate le vor citi cu atenţie şi cei ce dau prima oară pe-aici, să vă spun: avem cinci piese muzicale care candidează pentru hit-ul săptămânii viitoare, dintre care voi trebuie să alegeţi una singură, cu precizarea că nu puteţi vota decât o singură dată pe săptămână. Votul vostru trebuie să exprime, dacă vreţi, preferinţa, poate de moment, pentru o anumită melodie.

Ca de obicei, propunerile muzicale vin şi azi de la mine, ca să aveţi timp să vă alegeţi hit-ul preferat până duminică seara, la ora 24.00. Atunci socotim repede, numărăm, tragem linie şi stabilim câştigătorul, clasamentul şi învinşii. Simplu şi uşor de urmărit, rezultatul, chiar de voi. Vă reamintesc: puteţi vota o singură dată, o singură piesă din cele cinci propuse, exprimându-vă explicit opţiunea printr-un comentariu la post-ul respectiv. Suficient de clar, sper, pentru toată lumea…

Cele cinci propuneri pentru această săptămână, la Trafic cu Hituri, pentru cei care nu au posibilitatea să le asculte (la serviciu) pe youtube, sunt: Kiss („Forever”), Alphaville („Forever young”), Iris („Vino pentru totdeauna”), Dune („Who wants to live forever”) şi Donna Lewis („I love you always forever”).

 

Spor la vot!

sursa foto

Salutare tuturor pinguitorilor ( şi nu doar) : Coltu, Filumenie, Florina, G1B2I3, Gabriela Elena, Link Ping, Luna Patrata, Mesterul Manole, Napocel, Supravietuitor, Ulise, Vacitim, Vania, Zamfir.

Hora renunţărilor

Cunosc oameni destui cărora nu le prea place-n ruptul capuluisă scrie şi renunţă. Destui sunt şi aceia care nu se-nghesuie nici să citească. Şi totuşi, zi de zi, clipă de clipă, ne scriem pe noi înşine, şi ne citim, ne re-citim, sperând că nu vom lua un loc definitiv în praful de pe raft decât târziu, cât mai târziu…

Viaţa rămâne un poem pe care ţi-a fost dat să-l scrii din clipa-n care te-ai născut. Faptele tale sunt cerneala, iar sufletul tău e pagina care, atunci când ai venit pe lume, era albă. Poţi renunţa, te poţi opri din scrisul tău la jumătate, ori poţi chiar merge pân’ la capăt. Depinde doar de tine cât de frumos vei scrie.

Iar de-ai căzut, inima de „poet” te-ndeamnă ca să te ridici şi să păşeşti, probabil şchiopătând o vreme, către departe, spre mai departe şi mai mult.

Orice renunţare, orice pas pe loc, resemnarea sau mulţumirea tâmpă sunt feţele parşive ale unui infarct miocardic egal cu aneantizarea. Şi ce altceva poate fi mai diavolesc, mai necurat şi mai abject decât să-ţi pierzi credinţa, înainte de divinitate sau de semeni, chiar în tine?…

sursa foto

Salutare tuturor pinguitorilor ( şi nu doar) : Adi Voicu, Alice, Coltu, Danutz, Drum spiro, spero, G1B2I3, Link Ping, Luna Patrata, Mesterul Manole, Mirela Pete, SoriN, Theodora, Vania.

Poveste de vis (55)

Sunt jumătate de-adevăr şi jumătate de-ndoială. Sunt jumătate de-ntrebare şi jumătate de răspuns. Sunt jumătate  de-nţeles  şi de neînţeles. Dar sunt, pe de-a întregul, o mult prea lungă aşteptare a celeilalte jumătăţi de… mine.

Mi-e dor de-un răsărit, pe care, din locu-n care m-aţi mutat, nu mai mi-e dat să-l văd cu ochii mei. Apun câte puţin în fiecare zi, apun închis în mine şi nu-mi mai amintesc de când mi-am încuiat în venele de lut, întreagă, strălucirea.

– Aici e vadul bun, n-au cum să-l ocolească, până la urmă fanfaronul ăsta pricăjit e piesa noastră de rezistenţă, că restul au plecat la centru.

– Se zice faraon, însă e bună poanta! Mă bucur că-mi împărtăşeşti părerea, latră directorul… Fusesem cu o vreme-n urmă subiectul aflărilor în treabă ale vechiului nou şef.

Ştiu doar că dimineţile încep când paznicul celulelor de sticlă aprinde lumina pe culoar. Tuşeşte greu, şi-şi târâie-un picior, şi-n fiecare zi e primul ce mi se holbează în orbite.

– Sunt mai frumos ca tine, că eu sunt viu şi tu eşti mort! De fapt, eu sunt stăpân aici!

Şi-şi aranjează mustăţile-oglindindu-se-n cutia mea de sticlă, în timp ce îşi aruncă-n gură o bomboană mentolată, să nu-i duhnească a stătut proteza.

Curând, începe forfota şi dintr-o dată, din toate părţile, mă pustiesc priviri ce se lovesc ca valurile reci de ţărmul meu de-argilă fără scut. Şi toate muşcă-nfometate de curiozitate, câte un ciob, când din tăcerea mea, când dintr-un dor şi-n general din tot ce eu eram, demult.

– Legenda spune că statueta asta întruchipează, pe jumătate, încrederea-n iubirea pură, statornică şi necondiţionată. E foarte veche, din timpuri arhaice şi are o pereche ce-a fost descoperită de curând. Nimeni n-a mai crezut că poate fi salvată, doar nişte restauratori nebuni… El era faraon, însă-a deprins de tânăr, de la un mare meşter, meşteşugul olăritului. Iar ea era iubita lui, fiica acelui vestit şi preacucernic meşter. Şi fiecare a lucrat un an, se spune, ca să îl întrupeze pe celălalt într-o statuie-n care lutul însuşi să vorbească despre destinul de a fi-mpreună al celor doi îndrăgostiţi. El era sufletul din ea, iar ea era cea mai frumoasă promisiune ce sălăşluise-n el.

De unde ştie femeia asta cu ochi atât de cunoscuţi povestea mea?… Trăieşte, se va vindeca! De altfel, restauratorii cei nebuni sunt scriitorii-n Timp despre lumina vieţii…

Se lasă iar tăcerea şi e-ntuneric. Aştept. Sunt jumătate de poveste. Iar mâine e vernisajul celeilalte jumătăţi.

PS: În caz că încă n-ai votat la Trafic cu Hituri, o poţi face până duminică seara, la ora 24.00. De dragul muzicii bune  :)

sursa foto

Salutare tuturor pinguitorilor ( şi nu doar) : Coltu, Doru, Fewstuff, G1B2I3, Gabriela Elena, Link Ping, Luna Patrata, Mesterul Manole, Mirela Pete, Supravietuitor, Theodora, Vania, Zina.

White men can’t jump?…

sursa foto

Cele mai pline de învăţăminte cugetări îţi vin în gând atunci când te trezeşti împotmolit, iară scârbavnicul rahat mai că ţi-ajunge pân’ la nas. Şi dintr-odată te înţelepţeşti şi dobândeşti abilităţi de cuget şi comunicare şi mai ceva decât Sofocle şi Seneca la un loc.

După ucenicia tare scurtă-n studenţie, mult mai degrabă în pridvorul vieţii, decât cu-n pas măcar în prag, o sumedenie de aforisme şi vorbe din bătrâni mă animau, toate legate-n principal de dulcele instinct de supravieţuire.

De-o săptămână şi mai bine, eu mă simţeam ca un transfug ce levitează indecis, în şoaptă, în jurul cabinei înţesaţă cu malaci, la frontiera dintre un râvnit statut de anonim şi cel periculos de pradă, un fel de „wanted” pentru nişte indivizi care-ţi umflau la o adică o mamă de bătaie chiar şi din plictiseală.

M-aş fi făcut eu bucuros frate cu dracul, că prea era îngustă puntea dintre integritatea fizică şi perspectiva sumbră a unei vizite inopinate pe la serviciul de urgenţă din oraş. Dar cum să te-nfrăţeşti cu necuratul, când nu demult l-ai binecuvântat cu vorbe dulci, de mamă? Deh, cine l-a pus să-mi ceară taxă, să intru în cămin, la mine-acasă?…

Mă răcorise ideea că-l trimisesem la origini pe limbricul oacheş ce făcea pe vameşul în faţă porţii din cămin, însă escaladarea etajului întâi, precum un june prim care se fofilează înspre demoazelă, la ceasuri ba târzii în noapte, ba mai grăbite chiar decât acelea de la regiment, mă răcori atât de tare zilnic, încât o tuse din aceea măgărească mă luă-n primire ca o matroană dizgraţioasă, dar şi binevoitoare.

Mă săturasem şi de privirile celor care ştiau ce mă aşteaptă, şi compătimitoare, dar şi nerăbdătoare să vadă mai repede cum o să ies din măgăreaţa asta. Aşa că într-o zi, mai pe la ceasurile dup-amiezii sau siestei, când psihologic îi bănuiam pe toţi cu burta plină, calmi adică, mi-am luat eu inima în dinţi şi adoptând poziţia cu băţu-n fund – spatele drept, ce-o deprinsesem de la profa mea de sport, m-am înfiinţat la marginea trotuarului unde spărgeau de zor seminţe vreo 20 de noi „prieteni”, care îmi transmiteau de zile bune mesaje de „dor” şi de „apreciere”.

Îl intuisem eu pe unul, fost puşcăriaş, drept capel-maistru al lor, aşa că l-am ţintit de la-nălţime cu privirea, fiind el pişpirel de felul lui. Era surprins că îndrăznisem să mă bag de bună-voie-n în cuibul lor şi plescăia acum mirat, fără să zică nimic inteligibil, ca peştele pe-uscat. N-aveam de gând să-i dau răgaz ca să se dumirească, şi nici să-şi amintească de ce mă căutau şi ce îmi pregătiseră ciracii lui, ci-am început să-l ameţesc cu-analogii, raţionamente, supoziţii, cerându-i să se pună el în locul meu:

– De vine unu’ de-un metru jumătate la tine şi-ţi cere taxă la intrarea-n blocul tău, i-o dai, mă Gică?

– Cum un metru jumate, mă? Că Gioni are unu şi şaizeci ca ochiu, s-orbesc de nu! Că eu am unu şaptezeci!

– Mulţi înainte, şefule! Dar eu am unu opzeşiceva, mă înţelegi?

– Mă tu mă faci pitic?

– Nuuu, Gioni e proporţionat cum trebe, tu zdravăn, iar eu îs prea înalt, tata-i de vină, că a jucat el baschet în liceu.

Atât mi-a trebuit, că scamei cu personalitate i s-au încins degrabă circuitele şi dintr-odată , ca un şaman, a dat verdictul:

– Te crezi grozav, ha? Să faci echipă cu colegul tău de cameră, ăla înalt, că şi-aşa are moaca ca de prost, şi mâine după-masă jucaţi până la zece coşuri baschet cu doi oameni de ai mei. Dacă îi bateţi, scăpaţi de noi, dar de o încasaţi, voi ăştia-nalţii, batem la voi până a doua zi în zori, ca să vă săturaţi şi să plătiţi şi taxă când v-o cere Gioni.

Jucasem baschet în liceu, vreme de patru ani, însă acum aveam nevoie să îmi amintesc. Terenul era chiar sub geam, aşa că am improvizat nocturna pentru antrenament, rugându-le pe fetele de la etajul doi să ţină toată noaptea becurile-aprinse-n camere.

Pe Alex l-am băgat într-un cantonament şi mai ceva decât pe Michael Jordan. Habar n-avea s-arunce, era ca la Lemnaru şi nicidecum precum la Bulls. Aşa că sfatul meu  sună aşa:

– Bă, vrei să scapi sau s-o mierlim? Tu eşti clămpău, aşa c-o prinzi ‘naintea lor şi mi-o pasezi. Şi după asta, roagă-te să ne ajute Dumnezeu!

Zis şi făcut, a doua zi. Cu chiu, cu vai şi multe vânătăi, am dovedit cele două sfârleze tuciurii, ce parcă veniseră pe lume sub panou şi ne-am văzut scăpaţi definitiv de şmecheraşi. Deh, oameni parolişti…

Apropo, cum se numea filmul? White men can’t jump? Iete c-au putut, sic!

PS: În caz că încă n-ai votat la Trafic cu Hituri, o poţi face până duminică seara, la ora 24.00. De dragul muzicii bune  :)

Salutare tuturor pinguitorilor ( şi nu doar) : Coltu, G1B2I3, Luna Patrata, Mesterul Manole, Mirela Pete, Theodora, Ulise, Vania.

Grand-omenia şi grando-mania la români

sursa foto 

Nu e nevoie să fii neapărat un gunoier, ca să arunci chiar şi un colţ de ochi spre ghena din psihologia poporului român. E suficient doar să îţi pui, din când în când, câte-o-ntrebare.

Printre mirosurile pestilenţiale ce te întâmpină, de cum ai ridicat, din vârf de degete, capacul, e unul perpetuat la modul maniac, de-a dreptul obsesiv,  generaţii de-a rândul, un fel de odorizant de prost gust: grandomania.

În 1521, an din care datează primul document în limba română (o română oricum stricată, cu caractere slavone), respectiv scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către judele Târgoviştei, speriat că iar tăbărau turcii conduşi de Soliman Cuceritorul, eram într-un secol XVI în care francezii, de pildă, se puteau mândri, între altele, chiar cu câteva scrieri profunde. Nici englezii, nemţii sau italienii n-o duceau prea rău, literar vorbind.

De-atunci am început să evoluăm firesc, într-o virtute-a inerţiei, a trecerii timpului, dar şi a unui păcătos complex second-hand. Şi-am început, ce trist, să fim convinşi că un guler ridicat golăneşte ne va ascunde mai bine goliciunea ce ne tronează-ntre umeri.

Inadaptaţii sunt, în fapt, doar nişte limitaţi rataţi. Iar timpurile astea grele n-ai cum să le străbaţi având pingeaua simţitoare, ci doar obrazul gros. Odată ce decorul necesar pentru o minimă justificare-a fost creat, ne-am adaptat (că deh, până şi viaţa e o junglă) de-a dreptul fără limită.

Legendele de ieri, despre grand-omenia la români, s-au adaptat şi ele şi-au devenit frivole, triste pagini ce lucesc dintr-un contur de tabloid ce înfierează, grandios, grando-mania… ca să vezi… tot la români.

Va urma.

PS: În caz că încă n-ai votat la Trafic cu Hituri, o poţi face până duminică seara, la ora 24.00. De dragul muzicii bune  

Salutare tuturor pinguitorilor ( şi nu doar) : Coltu, Fara Dresa, Fewstuff, Florina, G1B2I3, Luna Patrata, Mesterul Manole, Mirela Pete, Napocel, Romanianstamp, Vacitim, Vania, Zamfir.