Nu cred, Ziditorule, în plecarea-i pre-destinată! Dacă totuşi acesta ţi-e planul, am să-l stric bucuros. Am să-mi fac din Iubire chivot, s-o desprind din surghiunul de piatră…
Trecători pe aici, vă aştept pe muzică bună şi la Trafic cu Hituri, să vă alegeţi o amintire cu cântec. Vă mulţumesc tuturor celor care aţi făcut-o deja!
Sunt multe lucruri care pot fi bine sau nu prea. Normal, majoritatea nici nu-mi vin în minte. Iar dintre cele care-mi vin, paradoxal, probabil, de multe nici nu pot să spun că-mi pasă.
Ştiu doar că fug ca un ogar de binele comun la modul general, un fel de vis ce mi-e străin şi prin urmare n-am chef să-l visez. Şi ştiu c-acum o să-mi lipiţi de ceafă, evident pripit, vreo etichetă ce-o să-mi spună egoist, însa eu tot nu m-am obişnuit să cred în filantropul care se jertfeşte pentru scopul ăsta iluzoriu-derizoriu.
Mai bine cred în tine, care din depărtarea cea apropiată îmi eşti şi Muză, şi Idee, decât în gândurile-ndepărtate ce îmi stau aproape şi mă mai vorbesc de… bine.
O săptămână bună-n care să vă fie bine tuturor, măi dragilor!
În săptămâna care a trecut, la Trafic cu Hituri, sunt bucuros să spun că lucrurile au mers foarte bine, atât prin prisma numărului de voturi, cât şi a celor care au apreciat propunerile muzicale. Astfel, Bon Jovi („You give love a bad name”) au reuşit până la urmă să câştige, cu 13 nominalizări şi s-au impus în faţa celor de la Creedence Clearwater Revival („Bad moon rising”), dar şi a încântătoarei Sarah Brightman („Fleurs du mal”), cei care au obţinut câte 10 voturi. Pe locul al patrulea, la mustaţă de podium, cu 9 opţiuni contabilizate în dreptul lui, l-am regăsit pe Gary Moore („Need your love so bad”), în timp ce ultima poziţie din top le-a revenit celor de la Def Leppard („Have you ever needed someone so bad”), cu 3 voturi. În total, s-au strâns 45 de voturi, cu 13 mai mult decât în runda precedentă, dându-mi din nou speranţe că-ntr-o zi cu soare (adica vara asta, sper!) o să trecem împreună de pragul ăla psihologic de 50 de voturi
Vorbind iar despre reguli, că poate le vor citi cu atenţie şi cei ce dau prima oară pe-aici, să vă spun:avem cinci piese muzicale care candidează pentru hit-ul săptămânii viitoare, dintre care voi trebuie să alegeţi una singură, cu precizarea că nu puteţi vota decât o singură dată pe săptămână. Votul vostru trebuie să exprime, dacă vreţi, preferinţa, poate de moment, pentru o anumită melodie.
Ca de obicei, propunerile muzicale vin şi azi de la mine, ca să aveţi timp să vă alegeţi hit-ul preferat până duminică seara, la ora 24.00. Atunci socotim repede, numărăm, tragem linie şi stabilim câştigătorul, clasamentul şi învinşii. Simplu şi uşor de urmărit, rezultatul, chiar de voi. Vă reamintesc: puteţi vota o singură dată, o singură piesă din cele cinci propuse, exprimându-vă explicit opţiunea printr-un comentariu la post-ul respectiv. Suficient de clar, sper, pentru toată lumea…
Precizez iarăşi că am încercat să aleg variantele pieselor muzicale care pot fi redate direct de pe blog, fără a mai fi nevoie să deschizi o altă pagină de youtube. Evident, nu întotdeauna am avut noroc să găsesc astfel de variante, pentru că cele care sună bine sau videoclipurile oficiale intră sub incidenţa legilor privind drepturile de autor sau drepturile de proprietate ale unor case de producţie. În aceste condiţii, clipurile eligibile sunt tot mai greu de găsit, ceea ce înseamnă că, dacă veţi vrea să ascultaţi un cântec, teoretic va trebui să daţi două click-uri şi să vă delectaţi cu el de pe youtube. Cu toate acestea, vă mulţumesc pentru că votaţi artiştii, şi nu erorile mele!
Cele cinci propuneri pentru această săptămână, pentru cei care nu au posibilitatea să le asculte (la serviciu) pe youtube, sunt: Michael Buble („Feeling good”), Ben Harper („When it’s good”), James Brown („I got you, I feel good”), Little Richard („Good golly miss Molly”) şi Chuck Berry („Johnny be goode”).
Nu sunt conservator de felul meu şi nici măcar un revoluţionar convins. Ezit în general sau mă pripesc, nu mai puţin şi nici mai mult decât un om obişnuit.
Însă de-ar fi să schimb ceva, nu m-aş schimba în cel de ieri şi n-aş vrea să mă schimb în cel de mâine. Oricum, de dimineaţă, îmi părea că azi e ieri, diseară o să-mi pară că e mâine…
Porni pe stradă, potrivindu-şi din obişnuinţă paşii cu cântecul ce-l obseda de nişte ore bune. Nu mai ştia nici versuri, şi nici chiar cine îl cânta, dar melodia mormăită în bărbie îi era de-ajuns. Era doar melodia lor şi încă o dansau seară de seară.
Nici nu se hotărâse bine, de dimineaţă pân’acum, dacă era o zi în care ar fi fost mai bine să aducă a bonom, ori mai degrabă a morocănos. Aşa că aştepta un semn.
Visase-o viaţă-ntreagă să poarte pălărie: altfel era văzut în cartier şi îi plăcea la nebunie să-şi ducă mâna s-o ridice doar de bor şi să şoptească, pe un ton misterios, „sărut-mâna, domniţă!”…
Închise ochii şi-i deschise iarăşi, clipind din ce în ce mai des. Ciudat, se deşteptase cu un gând ce nu-i da pace, căci se imagina într-o odaie stăpânită de un peşte mare, dintr-o sticlă colorată, ce îl privea aproape sfidător de la-nălţimea mileului de pe televizor. Nu era timpul lui! Dar ăsta e?…
Îşi duse degetul arătător la tâmplă, de parcă ar fi vrut să-şi afle confirmarea că e treaz, că încă mai trăieşte. Ceva mai lentă ca de obicei, o lume ce-adunase între grinzi răs-frângeri de imagini i se zbătea sub riduri. Oftă prelung, furios că niciodată nu înţelesese el prea bine rostul zecilor de linii ce-i brăzdau şi fruntea, şi obrazul. Până şi ridurile obosiseră să i se-agaţe-n colţ de ochi. Probabil îi venise timpul să…
– La dracu’, tocmai pe faţa unui om bătrân te-ai apucat să joci tu X şi 0? Am să te bat, la jocul ăsta totdeauna câştigam. Arată-te la faţă, Timp nelegiuit!
Din balta-n care se oprise, neatent, răsfrântă tremurat, îl ţintuise cu privirea un străin cu pălărie şi sprijinit într-un baston, adus puţin de spate şi-ncruntat.
– Aaaa, tu erai? Fir-ar să fie, până şi balta are riduri!…
Zice o vorbă din bătrâni că ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Ei bine, tata, un om trecut prin ciur şi prin dârmon, de-un fatalism demn de Sofocle, ţinuse să mă pună-n gardă.
‒ Bătrâne, în viaţa asta, oricât te-ai fofila, nu scapi de două lucruri: de-armată şi de fisc.
Deh, până la urmă, e om de modă veche. Aşa gândea babacul pe atunci, ziceam în sinea mea. Cu toate astea, aveam să mă lovesc de lipicioasa armie română din nou, şi încă repede.
Era prin ’98, eu terminam liceul, când mi-a venit întâia scrisoare de amor în poştă, semnată mare CMJ Mureş, recte Centrul Militar Judeţean Mureş. Cum am văzut-o, mi-am zis că-i clar: ţara mă vrea oricum un prost, acum însă exagerează, bagă mâna, mă vrea chiar prostul ei! Până aici!
Dar nu-i decât o recrutare, m-am liniştit, mă trec în catastife, iar de m-ajută Dumnezeu să fac şi facultate de la toamnă, e pa şi pusi cam vreo patru ani, ne mai vedem mileniul următor, musai doar după mondialul de la fotbal.
Ce ţi-e şi cu galopul timpului… Anii-au trecut şi-n iunie, acum vreo nouă ani, adică-n ’02, chiar înainte de licenţă (şi de mondial, dracu’ să-i pieptene!) primeam epistola paternă ce mă ducea cu gândul la faptul că tata chiar se mândrea c-un har aparte de-a-mi da tot veştile cele mai proaste. Aşa că nu din gură, ci din carte, aflu că sunt somat să mă-nfiinţez din nou la recrutare, iarăşi la Mureş, în caz contrar riscând, dizgraţios de-a dreptul, să fiu considerat un dezertor, precum Bologa al lui Rebreanu. Iote al dracu’ unde dormea Apostol!…
Poseidon turbat şi luând în vârf de suliţă ori de trident Titanicul era de-acum un papă-lapte, un prunc nevinovat, un tirbuşon într-un ocean, pe lângă mine, cu scrâşnetul din dinţi şi vorba mea cea… dulce, cu care m-am oprit fix în biroul unui ţurţurel din ăsta. Maior cică-şi zicea, dar era evident un sadic cu priviri de castravete scos din ostropel.
Nu stau să caşte gura, ci servesc:
‒ ‘Mnăziua! De ce m-aţi adus din nou la recrutare?
‒ Salut! Să dai un test de personalitate şi unul psihologic!
‒ Iarăşi?! Păi nu le-am dat o dată, când am terminat liceul? Credeaţi că m-am tâmpit în facultate? Nu e o şcoală de maiştri militari, ce Dumnezeu! Eu am în două săptămâni licenţa şi voi ma fâţâiţi pe drumuri?
‒ Păi tocmai de-asta v-am chemat acum, mă intelectualule! Eu ştiu că învăţaţi pentru licenţă. Dar v-am futut!
Aveam două opţiuni: să-i dau în cap, că tot îl târâia degeaba după el, sau să alerg să completez rapid hârtiile cu teste şi să mă-ntorc cu primul tren în sala de lectură. Cu strângere de inimă, eu am ales-o pe a doua, ţinând morţiş să-i spun:
‒ Domne, eşti idiot şi nesimţit, iar eu nu fac armata! Îmi jur acum în barbă, să ştiu că ies la pensie direct în aulă, nu fac armata! Dar nu ştii tu ce-i aia aulă,aşa-i? Ia DEX-ul!
‒ Cum, mă? Aşa vorbeşti tu? Cin’ te crezi? Lasă pe mine, c-ai să vezi cum te trimite mandea la Târgovişte, să mă implori să te transfer! O să vedem noi care-i mai deştept! Eu sunt maior, mă, sunt maior, auzi?!
