Coconul

Eu unul aş pune, din pură SOLIDARITATE, la căpătâiul fiecărui muribund sau nou-născut în România, câte o cutie-a milei…

Încă trăiesc aici, şi nici nu mai contează de-ar trebui să-mi pară bine pentru asta sau să mă îngrozesc. E ţara-n care compromisul şi provizoratul sunt meridianele ce nu ţin cont de vreun statut social, iar simulacrul libertăţii de-a deschide ochii e adumbrit de teama lipsei vreunui orizont pătat de soare. Un singur lucru nu e provizoriu-aici, ci bântuie ca o nălucă neagră printre generaţii de proscrişi: prostia, naivitatea, aş spune apetitul românului pentru a i se trage clapa…

Am întâlnit şi încă întâlnesc tâmpiţi, cu pregătire, profesionişti desăvârşiţi în cariera lor, dar care încă îi acordă credit, chiar circumstanţe-atenuante paranoicului de la Cotroceni. Mă-ntreb ce s-a-ntâmplat cu intelectualii aştia. Nu sunt tâmplari şi nici sudori, să zici că nu îi duce mintea spre mai mult ori spre mai bine. Sunt medici, sunt profesori ori sunt avocaţi, oameni cu bani sau fără bani, dar vieţuind printre epave sau rebuturi la tot pasul, în compania viciată a alterării ultimei speranţe. În perimetrul lor cel strâmt, (pre)definit de zgarda de la gât, e pururea amurg. Şi-au doar un „soare”, dar chel şi turmentat, un fel de scăpărat dintr-un amnar de mucava…

E clar, poporul ăsta s-a născut obosit – obosit să gândească, să rezoneze cu propriu-i creieraş, să îndrăznească să  lucreze. Dar e ne-obosit să fie asistat şi să se tânguie, să rabde, să (se) mintă, să-şi dea cu stângu-n dreptu’; şi oricât m-ar durea s-o spun, deloc preocupat să-şi construiască o personalitate, în locul surogatului de aură perdantă, de preţiozitate afişată ca-ntr-un soi de narcisism debil la fiecare pas.

Nu ştiu în care clipă a existenţei noastre ne-am trezit, de dimineaţă, mai nedemni decât o algă. Să fie vorba chiar de prima zi, să nu fi cunoscut deloc onoarea, onestitatea, echilibrul, cumpătarea şi decenţa? Privim ca oile bezmetice cum taţii şi bunicii noştri sunt îmbrânciţi spre groapa comună a mizeriei, a târâirii de pe-o zi pe alta. La stânga noastră, soţiile ce ne-au născut copii sunt raşchetate, cu visul lor nevinovat cu tot, spre renunţarea tristă. Suntem dezmoşteniţi de viitor si de poziţia bipedă, suntem reduşi la ipostaza jalnică pavloviană, sub zodia reflexului condiţionat, doar că de data asta, clopoţelul ne aduce muie, nu mâncare…

IAR NOI TǍCEM!  NE RUMEGǍM ÎN LINIŞTE, BOVINI, DUREREA.

Vagabondajul prin istorie al insului numit Traian Basescu sfidează orice putere de-nţelegere. A mea. Nu m-am născut mergând, însă am învaţat s-o fac. Îngenunchez doar lângă Dumnezeu şi lângă copilaşi. Nu scriu după dictare şi nu întorc obrazul nimănui. Sunt doar un om normal şi-atât…

În ochii lor saşii, sunt factor subversiv, în disonanţă cu-abstinenţa în gândire ori cu stereotipia ierarhiei de partid şi tulbur, guraliv, cântul sordid al boului portocaliu de baltă. Drept pentru care mi se cam impută, printre dinţi, de unii, că vociferez supărător şi nu-mi doresc stabilitate…pentru ei. În vremea asta însă, tot eu, polivalent, reinventez ascetul nutriţionist din studenţie şi îmi afund vârtos căutătura-n hăurile frigiderului nudist: e  prima oară când goliciunea nu mă mai excită-n niciun fel…

Stăm parcă pe o sârmă ruginită, într-un uriaş cocon artificial dospit din inerţie, areactivi, înţepeniţi într-o prostraţie de cârpe, iar sfoara păpuşarului miop ne e legată, strâns, de beregată, ca o „centură de siguranţă” a economiei teatrului absurd… Miroase a săpun, din cel mai ieftin, iar geamurile spre ieşire sunt zidite de captivi, în timp ce din tavan atârnă funii. Când nu avem ce face, ne rărim…

47 comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack