Cu piatra de cap sau cu capul de piatră?

Deşi n-am niciun fel de compasiune şi nici nu mă încearcă nicio simpatie pentru social-democraţie sau doctrinele de stânga, regret, ca un observator poate naiv pe-alocuri ori tributar unor principii fără de culoare politică, recentul abandon onest, dar şi neputincios al lui Adrian Nastase, în cursa-n care n-a intrat să joace cu adevărat de data asta, cea pentru şefia PSD.

De ce a renunţat? De teama că va fi învins? Eu cred că da, e om politic, iar valorile morale, pretinsa grija pentru corectitudinea organizării fanfaronadei de Congres se diluează-n plan secund, când vine vorba de o carieră a unui personaj de o atare anvergură, atât de erodată însă până acum, prin grija adversarilor de primă mână, redutabili, ca preşedintele Băsescu.

Omul (Adrian Năstase), care o fi cu multe păcate politice şi chiar penale-n catastif, dar care nu e prost deloc, a realizat că-n clipa asta, ACUM, va pierde şi că nu-şi permite să MAI piardă. Cam asta e.

Ion Iliescu e îndelung versat în ale politicii dâmboviţene, un fel de Moise, dar cu parti pris, ţinând în mâna tremurândă o tablă grea de legi, prea aspre parcă şi cam învechite pentru politichia de genul celei cum se practică de-o vreme-n PSD. Şi e bătrân, mult prea bătrân, nu-l mai ascultă nimeni, un soi de Raţiu sau Coposu, păstrând proporţiile decenţei acestora din urmă, de a nu fi fost omorâtori de palide speranţe. Fostul preşedinte a mirosit că şandramaua tremură şi-a socotit mult mai profitabil, pentru capitalul său de imagine,  să se retragă-n glorie, cât încă e “sub scut”.

Iar Geoană e un ambiţios fudul şi prostănac până la capăt, gata s-o vândă şi pe soacră-sa, doar să mai stea în fruntea partidului înc-un mandat. Păcat! Chiar nu era momentul ca stânga politică să sufere o astfel de subminare a propriei substanţe, o disoluţie a propriei esenţe, chiar din interior. Frustrat de proaspăta înfrângere, însă înverşunat în scopul egoist de-a stinge ultimul lumina, preţiosul afectat, meşteşugar de vorbe goale, Mircea Geoană, e totalmente lipsit de vreun orizont palpabil al (re)devenirii sau al (re)inventării unui pol politic necesar, al stângii democrate.

Deshidratat de penitenţa cu de-a sila pe dezolanta bancă a opoziţiei, partidul purpuriu da semne de dezintegrare. E şi normal, când însuşi sistemul propriilor valori e îmbrâncit spre anulare de râtul scuipăcios de calomnii şi de lături de Ferentari al unei chifteluţe uitată în uleiul cel încins, aka Vanghelie… dar fiecare monolit cu cariile lui.

Spun nu era momentul, din nou, şi întăresc, căci ştim cu toţii cum buboiul cel oranj s-a tot umflat şi deja supurează în moliciunea şi aşa teşită de bocanc a unei jumătăţi de neam ce nu l-a vrut nicicând. Or fără opoziţie, sau fără PSD şi PNL, ca să vorbesc pe şleau, ne stingem sigur sub ”oblăduirea”pdl-istă. Am început deja, trăind la scară mică orice vis, după măsura unui premier iţit în spectru pe găurica… cheii.

P.S. Muzica… Ne dă libertatea de-a evada, măcar prin simţuri, într-o lume incoloră… din punct de vedere politic. Acolo unde niciun vis nu e imposibil de trăit. Nu uitaţi că mai sunt 4 zile în care puteţi vota power-play-ul săptămânii viitoare la „Trafic cu Hituri”. Dacă nu aţi ales încă din cele cinci piese propuse, nu uitaţi să o faceţi până duminică seara printr-o simplă revenire la postul anterior. Ce mod mai bun de-a ne alina frustrările dacă nu prin cea mai bună muzică?

36 comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack